A trecut bac-ul. Thanks God!. Evident că a fost un maaare maaare bullshit. Pentru că aşa e mereu. Pentru că îl poţi cumpăra. Pentru că de cele mai multe ori nu testează cunoştinţele generale ale elevului ( şi aşa ajungi să ştii toată trigonometria, dar să uiţi Teorema lui Pitagora, să ştii de câte ori a făcut pipi Harap-Alb dar să uiţi ce-i ăla adverb, s.a.m.d).

Bucurându-mă de vară, vacanţă şi implorând pentru o ploaie, am avut ocazia să văd câteva filme foarte faine. Şi să citesc. Dar voi rămâne la partea de filme. Mai jos este Top 5 al ultimelor filme văzute.Poate unul dintre cele mai frumoasae filme la finele cărora plângi cu sughiţuri.

Sexy. Damn, damn sexy. And disturbing. Watch it.

Un film arhicunoscut, pe care eu am apucat să îl văd de la cap la coadă abia acum. E cu Al Pacino şi asta spune tot.

Din seria “filme cu mafioţi”, episodul “evrei”.

Ok, filmul ăsta e genul de film vechi la care ar trebui să te uiţi când eşti cu moralul la pământ. Chiar e un energy-booster.

Sunt momente în viaţă în care simţi o acută nevoie de a te lovi cu pumnii în cap. Acesta e unul din ele. De ce nu am văzut filmele astea ( de referinţă de altfel) mai devreme? Numai Dumnezeu poate şti. Însă nu este niiiciooodatăă prea târziu să recuperezi.

O vară cât mai plăcută în continuare

Andrei şi cele 10 porunci.

1.Dacă poţi să mănânci mai mult, fă-o.

2.Dacă poţi să primeşti fără să dai înapoi, fă-o.

3. Niciodată nu poţi primi prea mult.

4.Întotdeauna poţi să obţii lucruri pe gratis

5.Fetele sunt mult prea complicate pentru lumea asta.

6.Dacă poţi san u îl/o asculţi pe X , fă-o. (*)

7. Dacă cineva îţi promite ceva ( de ex. mâncare, băutură, etc) întotdeauna e bines ă îi aminteşti de asta.

8. Idem 6.

9. Un hamburger îţi poate fi cel mai bun prieten.

10. Niciodată să nu mănânci un hamburger fără carne ( se numeşte profanare, răzvrătire )

# Menţiune : Dacă poţi plânge pentru cei care nu au mâncare, nu o face pt că probabil există cineva în lumea asta care o face deja ( de exemplu Miss World )

(*) X – persoană din anturajul tău, mai mult sau mai puţin apropiată ţie care vorbeşte mult şi, de cele mai multe ori şi prost. În cazul lui Andrei, aceea sunt eu.

În ciuda controverselor care i-au guvernat viaţa, de la operaţiile estetice la cele legate de viaţa sa sexuală, el a fost, este şi va fi un icon pentru lumea întreagă.Pentru că muzica lui a făcut atâtea urechi fericite!Şi tot atâţia ochi au fost uimiţi şi fascinaţi de dansul lui.Pentru că e una dintre persoanele publice care rămân în memoria colectivă.Pentru că, în felul lui excentric, a făcut istorie.Pentru noi, românii, a fost o rază din visul occidentului.Eram mică atunci, in 1992 când a venit în România.Dar ţin minte că toţi copiii de la grădiniţă vorbeau despre asta, 4 ani mai târziu, când s-a întors aici.

American Pie a fost scrisă în 1972 in memoriam pentru Buddy Holly care murise într-un accident de avion în1959.Cred însă că se mulează şi pe ziua de azi, zi în care două legende au încetat din viaţă.Michael Jackson şi Farrah Fawcett.May they rest in peace!

Isn’t it beautiful, the song ?

Da! DA ! DAAAA! A venit şi mult aşteptata şi dorita şi visata şi minunata VARĂ. Nu că m-ar înnebuni pe mine mirosurile de sudoare din tramvaie , căldura sau zilele în care lâncezeşti pur şi simplu pentru că nu poţi face nimic altceva şi îţi doreşti doar un afurisit de congelator în care să te bagi.Nuuuu… nu de asta mă bucur eu.Ci pentru că nu mai e şcoală. Şi e atăt de dulce drogul care îmi dă senzaţia de libertate absolută! Nu e nevoie să mă gândesc la ce mă aşteaptă anul viitor, pentru că oricum pare să îmi pese din ce în ce mai puţin.

Afară tunde cineva iarba.Şi o tot tunde de vreo 3 ore încoace.Deh, o fi crescut bălăriile în curtea gradiniţei din faţa blocului! Copiii ţipă, bichonul vecinilor latră, babele bârfesc leneşe pe bancă, visele cresc şi cresc şi cresc , iar din depărtare se aude o sirenă pierdută.Şi păsărelele ciripesc, încântă şi minunează.Bine , uneori mai scapă câte un norocel prin capetele plimbăreţilor, dar…ce mai contează? E VARĂ

Ceea ce înseamnă şi un program pe care mi l-am stabilit cu mult timp înainte, pe vremea când în loc să fac comentariul Baltagului la teză, visam şi visam şi plănuiam.Daca reuşesc măcar 10% e bine bine.

Azi-dimineaţă, după ce m-am întors de la miraculosul şi fabulosul jogging, am îndraznit să deschid televizorul ( nu am avut net câteva zile* ) .Tvr Cultural.120 de ani de la decesul poetului naţional, făclia romantismului românesc, luceafărul poeziei româneşti, care a răsărit din neant şi  spuma mării.Unde eram? Da! Despre Eminescu vorbim, bineînţeles.Domnii de la Tvr Cultural  au făcut un mic reportaj drăguţel despre ce au pregătit marii şi simpaticii domni de la Academie. Şi au avut şi doi invitaţi în emisiune.Ignoranţa mea nu le-a reţinut numele, însă păreau să aibă roluri importante pe acolo.Bravo lor.Tot respectul.La un moment dat insa  totul a părut să o ia razna când prezentatorul l-a întrebat pe unul dintre ei ceva în legătură cu Eminescu si tânăra generaţie , întrebare la care unul dintre simpaticii neni a sărit ca ars, îndrugând ceva despre faptul că el nu vede nicio tânără generaţie şi că această tânără generaţie vrea doar să înveţe, apoi a început să strige la camere că se mişcau (???) , susţinut de ofensatul său coleg ( celălalt invitat ) care ceruse câteva minute în plus şi care , la rândul lui era indignat de camerele mişcătoare.

Şi eu,simplu telespectator doritor de îmbogăţire a sinelui, ce ar fi trebuit să înţeleg?

O vacanţă plăcută vă doresc tuturor.

*netul se stricase dintr-un motiv încă neştiut de mine.După două zile în care am sperat să fie de la …providerul X

( care până nu demult deţinea monopolul asupra telecomunicaţiilor ), am sunat la deranjamente. După ce a, ascultat o melodie a cărei legătură cu X nu o văd ( era ceva dă dragoste ,’caţaş ), am fost un fel de curvă a regimentului plimbată de la unul la altul, ba că să mă mut lângă calculator, ba că nu ştiu ce.Persoanele de la capătul celălalt al firului erau, în general, politicoase.Asta am crezut până am dat de un nene uşor irascibil care a îinceput să îmi ţipe în telefon.Era probabil obosit săracu.Şi eu cum sunt babă surdă, l-oi fi enervat şi mai rău.Asta e, soarta.Însă deocamdată ei sunt plătiţi de pe banii noştri, nu ? În total mi-a luat mai mult de o oră la telefon ca să îi conving că trebuie trimisă o echipă la mine acasă.Ca să-l citez pe marele clasic în viaţă, “Trăim în România şi asta ne ocupă… tot timpul” )

Primul lucru care m-a lovit a fost umorul.Delicios.Apoi stilul: fără fasoane, pampoane şi briz-brizuri.

Apoi , am realizat că m-a prins cartea.Că o devoram.Că subiectul este captivant şi că acţiunea are loc într-o Rusie atât de reală! Suflete moarte are nota aia de exotism a unui popor, la urma urmei nu foarte îndepartat de noi, micuţa Românie.Românii nu stau departe de ruşi nici geografic , nici ca psihologie generala a natiunii .

Mai încolo, m-a lovit dilema: de ce, Doamne, iartă-mă cumpără Cicikov suflete moarte? M-am gândit că o fi ceva ascuns, un tertrip scriitoricesc.Într-un final am aflat: pură parvenire , sau cel puţin lăcomie, dorinţă de a urca fără prea multă muncă pe scara socială ( cât de tipic balcanico-slav!)

Primul volum mi s-a părut cel puţin delicios ( m-am cam repetat cu acest ‘delicios’ al lui gogol  dar le ce te poti astepta de la o gurmanda?!).Ceva de la care nu m-am putut abţine ( ca să dau un echivalent culinar, cartea asta a fost, pentru mine cel puţin, ca o îngheţată de fistic şi alune).Apoi m-a lovit realitatea: romanul este total incomplet, iar al doilea volum este doar o rămăşiţă a ceea ce trebuia să fie.Bucăţi culese de ici de colo, din variante mai mult sau mai puţin diferite, mari lacune de text şi o confuzie generală creată în capul meu.Poate că a fost mai bine aşa, pentru că a sporit senzaţia de frustrare.Şi m-a lăsat un pic în aer.

Gogol plănuia o trilogie după modelul lui Dante, care să înceapă cu Suflete moarte, reprezentând Iadul Rusiei.Şi da, a surprins al naibii de bine marea greseală a acestui popor de o cultură covârşitoare.Eu o numesc blazare, lene , corupţie.Sună cunoscut? Dacă nu , pentru a înţelege despre ce vorbesc, este de ajuns să deschizi televizorul pe orice canal de ştiri.

Un zâmbet pe care nu ţi-l poţi refuza( ce e drept , e cam râsul plânsului).Suculenţă şi mirosuri amestecate: mâncare gătită în casă de ţară şi parfumurile Petersburgului.Texturi la poli opuşi: materialele scumpe ale burgheziei şi fânul simplu al ţăranului.Pesonaje creionate într-o formă grotească ( nu neapărat pentru că ar fi ele sărac construite, ci pentru că ăsta pare a fi rusul: mare, grotesc, legat în permanenă de pământul din careîşi targe seva, om care trăieşte la maxim fiecare clipă).

“Cuvântul britanicului arată cunoaşterea inimii şi înţeleapta înţelegere a vieţii; cuvântul efemer al francezului are strălucirea unei fante, strălucire ce se spulberă de îndată;  germanul îşi ticluieşte cuvântul întortocheat, inaccesibil multora, inteligent dar debil, însă nu există cuvânt atât de năvalnic, atât de vioi, parcă smuls de-a dreptul din inimă, care să clocotească atât de viu, ca o vorbă rusească rostită la ţanc.”

( citat din Suflete moarte)

Vorbind de cărţi, pe “noptiera” mea stau multe la rând.Am terminat acum vreo săptămână şi ceva Moab is my washpot a lui Stephen Fry. Suculent, visător, adolescentin, tulburător, uimitor şi presărat cu stofă de geniu.Nu pot să spun că e o carte de geniu, însă în mod sigur are o anumită aromă.Este doar o autobiografie a primilor 20 de ani de viaţă şi, aşa cum spune şi autorul este despre o adolescenţă pe căt de banală, pe atât de neobişnuită. Este o poveste care mişcă ceva în cititor.Personal, m-a întristat şi ambiţionat în acelaşi timp.Dar asta e subiectivism.Moab is my washpot are capacitatea de a transmite mai mult decât un mesaj şi asta în funcţie de cititor.Pentru că fiecare din noi se poate regăsi în măcar un rând de acolo.

Apoi, mă aşteaptă Maitreyi a lui Eliade i şi Povestiri din Petersburg de Gogol .Momentan sunt la jumătatea Sufletelor  moarte.Am să mă abţin de la comentarii legate de ceea ce citesc acum, pentru că vreau să îmi exprim o părere la final.

…

Viaţă cât se poate de banală.Weekendul trecut am fost la Herculane.Dar asta e o altă poveste.Ieşirile mele din cotidian devin din ce în ce mai rare.Dar mai intense.Prietenii ştiu de ce )

Acesta a fost un post pe care eu îl numesc “papalişcă”-adică fără vreun subiect anume, scris doar for the sake of writing .

Paşte Fericit!

Aş vrea insă să ştiu CE să scriu. Mă arunc insă în neant , fără a avea vreun scop anume. Viaţa mea e pe cât de plictisitoare se poate. Nimic nou: şcoală , câteva cărţi , poate vreun film-două văzute.Ah! Da! Filme. Dintre cele văzute în ultimul timp , mi-a rămas în minte unul anume .Ladri di biciclette. E un film vechi , din 1948 , ce nu are o poveste în care toţi se împuşcă şi nici unul în care un băieţaş din lumea a treia ajunge sus pe scara socială. Nu e nici o poveste siropoasă de dragoste cu un final de “and they lived happily ever after” , şi în niciun caz o comedie cu adolescenţi a caror hormoni au ajuns la cote incredibile . E un film despre oameni simpli.Despre sărăcie.Despre sacrificiu.Despre familie.Despre toate lucrurile alea pe care se lumea incă se mai baza la vremea respectivă. Nu vreau să povestesc filmul , pentru  simplul motiv că nu vreau să îl stric.Voi spune doar că actorul care joacă rolul principal  era un om simplu. Mai simplu decât orice hollywoodian contemporan. Povestea vieţii lui este , poate , la fel de emoţionantă ca a personajului ce l-a făcut celebru -cel din Hoţul de biciclete.

Uitaţi-vă la film , dacă nu l-aţi văzut.Merită.Merită pentru simplul fapt că e frumos., chiar daca are gustul amărui al unei Italii sărace. O Italie care azi condamnă şi arată cu degetul.

Pe curând!

A: freud ti-ar zice ca sigur ai o problema cu sinele

B: si freud avea o problema sau alta

B: cu totii avem

B: lasa-l sa zica

B::))

A: lol.fuck freud.he’s an asshole , huh ? who cares about him?

B: yeah, fuck an asshole

B: freud would find that exciting

B: from a 5 year old

B: )

A:=))

A: asta e din seria  ” bancuri cu bebelusi”