The day the music died

Michael Jackson.50.Legend.Need I say more?

În ciuda controverselor care i-au guvernat viaţa, de la operaţiile estetice la cele legate de viaţa sa sexuală, el a fost, este şi va fi un icon pentru lumea întreagă.Pentru că muzica lui a făcut atâtea urechi fericite!Şi tot atâţia ochi au fost uimiţi şi fascinaţi de dansul lui.Pentru că e una dintre persoanele publice care rămân în memoria colectivă.Pentru că, în felul lui excentric, a făcut istorie.Pentru noi, românii, a fost o rază din visul occidentului.Eram mică atunci, in 1992 când a venit în România.Dar ţin minte că toţi copiii de la grădiniţă vorbeau despre asta, 4 ani mai târziu, când s-a întors aici.

American Pie a fost scrisă în 1972 in memoriam pentru Buddy Holly care murise într-un accident de avion în1959.Cred însă că se mulează şi pe ziua de azi, zi în care două legende au încetat din viaţă.Michael Jackson şi Farrah Fawcett.May they rest in peace!

And here came summer

Isn’t it beautiful, the song ?

Da! DA ! DAAAA! A venit şi mult aşteptata şi dorita şi visata şi minunata VARĂ. Nu că m-ar înnebuni pe mine mirosurile de sudoare din tramvaie , căldura sau zilele în care lâncezeşti pur şi simplu pentru că nu poţi face nimic altceva şi îţi doreşti doar un afurisit de congelator în care să te bagi.Nuuuu… nu de asta mă bucur eu.Ci pentru că nu mai e şcoală. Şi e atăt de dulce drogul care îmi dă senzaţia de libertate absolută! Nu e nevoie să mă gândesc la ce mă aşteaptă anul viitor, pentru că oricum pare să îmi pese din ce în ce mai puţin.

Afară tunde cineva iarba.Şi o tot tunde de vreo 3 ore încoace.Deh, o fi crescut bălăriile în curtea gradiniţei din faţa blocului! Copiii ţipă, bichonul vecinilor latră, babele bârfesc leneşe pe bancă, visele cresc şi cresc şi cresc , iar din depărtare se aude o sirenă pierdută.Şi păsărelele ciripesc, încântă şi minunează.Bine , uneori mai scapă câte un norocel prin capetele plimbăreţilor, dar…ce mai contează? E VARĂ

Ceea ce înseamnă şi un program pe care mi l-am stabilit cu mult timp înainte, pe vremea când în loc să fac comentariul Baltagului la teză, visam şi visam şi plănuiam.Daca reuşesc măcar 10% e bine bine.

Azi-dimineaţă, după ce m-am întors de la miraculosul şi fabulosul jogging, am îndraznit să deschid televizorul ( nu am avut net câteva zile* ) .Tvr Cultural.120 de ani de la decesul poetului naţional, făclia romantismului românesc, luceafărul poeziei româneşti, care a răsărit din neant şi  spuma mării.Unde eram? Da! Despre Eminescu vorbim, bineînţeles.Domnii de la Tvr Cultural  au făcut un mic reportaj drăguţel despre ce au pregătit marii şi simpaticii domni de la Academie. Şi au avut şi doi invitaţi în emisiune.Ignoranţa mea nu le-a reţinut numele, însă păreau să aibă roluri importante pe acolo.Bravo lor.Tot respectul.La un moment dat insa  totul a părut să o ia razna când prezentatorul l-a întrebat pe unul dintre ei ceva în legătură cu Eminescu si tânăra generaţie , întrebare la care unul dintre simpaticii neni a sărit ca ars, îndrugând ceva despre faptul că el nu vede nicio tânără generaţie şi că această tânără generaţie vrea doar să înveţe, apoi a început să strige la camere că se mişcau (???) , susţinut de ofensatul său coleg ( celălalt invitat ) care ceruse câteva minute în plus şi care , la rândul lui era indignat de camerele mişcătoare.

Şi eu,simplu telespectator doritor de îmbogăţire a sinelui, ce ar fi trebuit să înţeleg?

O vacanţă plăcută vă doresc tuturor.

*netul se stricase dintr-un motiv încă neştiut de mine.După două zile în care am sperat să fie de la …providerul X

( care până nu demult deţinea monopolul asupra telecomunicaţiilor ), am sunat la deranjamente. După ce a, ascultat o melodie a cărei legătură cu X nu o văd ( era ceva dă dragoste ,’caţaş ), am fost un fel de curvă a regimentului plimbată de la unul la altul, ba că să mă mut lângă calculator, ba că nu ştiu ce.Persoanele de la capătul celălalt al firului erau, în general, politicoase.Asta am crezut până am dat de un nene uşor irascibil care a îinceput să îmi ţipe în telefon.Era probabil obosit săracu.Şi eu cum sunt babă surdă, l-oi fi enervat şi mai rău.Asta e, soarta.Însă deocamdată ei sunt plătiţi de pe banii noştri, nu ? În total mi-a luat mai mult de o oră la telefon ca să îi conving că trebuie trimisă o echipă la mine acasă.Ca să-l citez pe marele clasic în viaţă, “Trăim în România şi asta ne ocupă… tot timpul” )

Gogol- Suflete moarte

Suculenţă.

Primul lucru care m-a lovit a fost umorul.Delicios.Apoi stilul: fără fasoane, pampoane şi briz-brizuri.

Apoi , am realizat că m-a prins cartea.Că o devoram.Că subiectul este captivant şi că acţiunea are loc într-o Rusie atât de reală! Suflete moarte are nota aia de exotism a unui popor, la urma urmei nu foarte îndepartat de noi, micuţa Românie.Românii nu stau departe de ruşi nici geografic , nici ca psihologie generala a natiunii .

Mai încolo, m-a lovit dilema: de ce, Doamne, iartă-mă cumpără Cicikov suflete moarte? M-am gândit că o fi ceva ascuns, un tertrip scriitoricesc.Într-un final am aflat: pură parvenire , sau cel puţin lăcomie, dorinţă de a urca fără prea multă muncă pe scara socială ( cât de tipic balcanico-slav!)

Primul volum mi s-a părut cel puţin delicios ( m-am cam repetat cu acest ‘delicios’ al lui gogol  dar le ce te poti astepta de la o gurmanda?!).Ceva de la care nu m-am putut abţine ( ca să dau un echivalent culinar, cartea asta a fost, pentru mine cel puţin, ca o îngheţată de fistic şi alune).Apoi m-a lovit realitatea: romanul este total incomplet, iar al doilea volum este doar o rămăşiţă a ceea ce trebuia să fie.Bucăţi culese de ici de colo, din variante mai mult sau mai puţin diferite, mari lacune de text şi o confuzie generală creată în capul meu.Poate că a fost mai bine aşa, pentru că a sporit senzaţia de frustrare.Şi m-a lăsat un pic în aer.

Gogol plănuia o trilogie după modelul lui Dante, care să înceapă cu Suflete moarte, reprezentând Iadul Rusiei.Şi da, a surprins al naibii de bine marea greseală a acestui popor de o cultură covârşitoare.Eu o numesc blazare, lene , corupţie.Sună cunoscut? Dacă nu , pentru a înţelege despre ce vorbesc, este de ajuns să deschizi televizorul pe orice canal de ştiri.

Un zâmbet pe care nu ţi-l poţi refuza( ce e drept , e cam râsul plânsului).Suculenţă şi mirosuri amestecate: mâncare gătită în casă de ţară şi parfumurile Petersburgului.Texturi la poli opuşi: materialele scumpe ale burgheziei şi fânul simplu al ţăranului.Pesonaje creionate într-o formă grotească ( nu neapărat pentru că ar fi ele sărac construite, ci pentru că ăsta pare a fi rusul: mare, grotesc, legat în permanenă de pământul din careîşi targe seva, om care trăieşte la maxim fiecare clipă).

“Cuvântul britanicului arată cunoaşterea inimii şi înţeleapta înţelegere a vieţii; cuvântul efemer al francezului are strălucirea unei fante, strălucire ce se spulberă de îndată;  germanul îşi ticluieşte cuvântul întortocheat, inaccesibil multora, inteligent dar debil, însă nu există cuvânt atât de năvalnic, atât de vioi, parcă smuls de-a dreptul din inimă, care să clocotească atât de viu, ca o vorbă rusească rostită la ţanc.”

( citat din Suflete moarte)

Papalişcă de primăvară

Ahh…cât timp a trecut!Şi s-a dus şi vacanţa de Paşte.Acuşica vine vacanţa mare ( a se observa dorinţa incredibilă de a trăi de la vacanţă la vacanţă a liceanului tipic ). Mă macină cumplit frustrarea a prea puţinului  timp.Unde zboară şi cum , numai Dumnezeu ştie.Am impresia că nu fac nimic.Că sunt un nimic.Că e o perioadă a Marelui Nimic.Dorm puţin , citesc cât de mult pot dar nu atât de mult pe cât aş vrea ( o altă frustrare a mea ), mănânc anapoda, visez anapoda , iubesc cu viteza luminii şi apoi tot eu mă vait.Vreau deliciu, primăvară, timp liber berechet.Vreau să stau şi să citesc zile întregi.Ca şi Amelie Nothomb , sunt înfometată de cărţi.Şi totuşi, nu par a face nimic pentru a-mi astâmpăra foamea.

Vorbind de cărţi, pe “noptiera” mea stau multe la rând.Am terminat acum vreo săptămână şi ceva Moab is my washpot a lui Stephen Fry. Suculent, visător, adolescentin, tulburător, uimitor şi presărat cu stofă de geniu.Nu pot să spun că e o carte de geniu, însă în mod sigur are o anumită aromă.Este doar o autobiografie a primilor 20 de ani de viaţă şi, aşa cum spune şi autorul este despre o adolescenţă pe căt de banală, pe atât de neobişnuită. Este o poveste care mişcă ceva în cititor.Personal, m-a întristat şi ambiţionat în acelaşi timp.Dar asta e subiectivism.Moab is my washpot are capacitatea de a transmite mai mult decât un mesaj şi asta în funcţie de cititor.Pentru că fiecare din noi se poate regăsi în măcar un rând de acolo.

Apoi, mă aşteaptă Maitreyi a lui Eliade i şi Povestiri din Petersburg de Gogol .Momentan sunt la jumătatea Sufletelor  moarte.Am să mă abţin de la comentarii legate de ceea ce citesc acum, pentru că vreau să îmi exprim o părere la final.

…

Viaţă cât se poate de banală.Weekendul trecut am fost la Herculane.Dar asta e o altă poveste.Ieşirile mele din cotidian devin din ce în ce mai rare.Dar mai intense.Prietenii ştiu de ce )

Acesta a fost un post pe care eu îl numesc “papalişcă”-adică fără vreun subiect anume, scris doar for the sake of writing .

Paşte Fericit!

Nada senior , nada

Nu ştiu de ce simt nevoia de a scrie. Uitându-mă pe blog insă , nu ştiu o grămadă de lucruri. Damn it , am 18 ani , e normal să nu ştiu o grămadă de lucruri.

Aş vrea insă să ştiu CE să scriu. Mă arunc insă în neant , fără a avea vreun scop anume. Viaţa mea e pe cât de plictisitoare se poate. Nimic nou: şcoală , câteva cărţi , poate vreun film-două văzute.Ah! Da! Filme. Dintre cele văzute în ultimul timp , mi-a rămas în minte unul anume .Ladri di biciclette. E un film vechi , din 1948 , ce nu are o poveste în care toţi se împuşcă şi nici unul în care un băieţaş din lumea a treia ajunge sus pe scara socială. Nu e nici o poveste siropoasă de dragoste cu un final de “and they lived happily ever after” , şi în niciun caz o comedie cu adolescenţi a caror hormoni au ajuns la cote incredibile . E un film despre oameni simpli.Despre sărăcie.Despre sacrificiu.Despre familie.Despre toate lucrurile alea pe care se lumea incă se mai baza la vremea respectivă. Nu vreau să povestesc filmul , pentru  simplul motiv că nu vreau să îl stric.Voi spune doar că actorul care joacă rolul principal  era un om simplu. Mai simplu decât orice hollywoodian contemporan. Povestea vieţii lui este , poate , la fel de emoţionantă ca a personajului ce l-a făcut celebru -cel din Hoţul de biciclete.

Uitaţi-vă la film , dacă nu l-aţi văzut.Merită.Merită pentru simplul fapt că e frumos., chiar daca are gustul amărui al unei Italii sărace. O Italie care azi condamnă şi arată cu degetul.

Pe curând!

Revelaţie cu bebeluşi

Discuţie.

A: freud ti-ar zice ca sigur ai o problema cu sinele

B: si freud avea o problema sau alta

B: cu totii avem

B: lasa-l sa zica

B::))

A: lol.fuck freud.he’s an asshole , huh ? who cares about him?

B: yeah, fuck an asshole

B: freud would find that exciting

B: from a 5 year old

B: )

A:=))

A: asta e din seria  ” bancuri cu bebelusi”

S-a terminat ! S-a terminat ? !

…Semestrul. Respir uşurată. Gata cu alergatul dupa note , gata cu stresul tezelor, testelor, ascultatului. Gata . Mă pot bucura în linişte de ceea ce îmi place ( nu că până acum nu aş fi făcut-o , dar acum , cel puţin pentru o  (scurtă) perioadă nu o sa am mustrări de conştiinţă).

Profitând de sfârşitul semestrului , am pus mâna pe o carte. M-am dus la bibliotecă hotărâtă să iau ceva literatură japoneză. Nu aveau aşa ceva. Însă bibliotecara mi-a recomandat câteva cărţulii la care m-am uitat sceptică. Erau subtirele , aducându-mi vag a chick-lit.Legătura dintre cărţulii este autoarea , o belgiancă născută în Japonia şi plimbată prin lume – Amelie Nothomb

Prima carte se numea Jurnalul Rândunicii . ” Super.Acum am ce să fac în orele plictisitoare” mi-am spus eu găndindu-mă că mă voi afunda în cine ştie ce altă poveste de dragoste siropoasă. Am deschis cartea şi am citit primele rânduri  .În momentul ălă creierul mi-a dat “eroare”. Nu era ceea ce mă aşteptasem să fie. Am sorbit cartea în mai puţin de 3 ore  ( viteza nu este o realizare în acest caz , având în vedere grosimea şi textul uşor de citit ). Am rămas un pic strâmbă vreo 3 minute dupa ce am terminat de citit , apoi m-am pus să o citesc pe următoarea – Biografia foamei.

Nu vreau să spun despre ce a fost vorba. Spun doar că Jurnalul Rândunicii a fost un pic… bolnavă. Mi-a adus aminte de filme gen Jeux d’enfents sau Le fableux destin d’Amelie Poulain.Asta din cauza tonului narativ, poate. Bineînţeles , conţinutul a fost departe de cel al filmelor , dar ceva în mirosul stilului mă tot ducea cu gândul la genul acela de alegorie-metaforă-fantasmagorie. Biografia foamei a fost diferită , dar frumoasă şi ea .Practic e o incursiune în copilăria şi adolescenţa autoarei ( deloc banală , aş îndrăzni să spun ) .

Frumos e la final de semestru. Îţi aduce aminte pentru ce trăieşti , ca licean -Vacanţa.Sau mă rog , mostra de vacanţă dată ca un fel de pomană de un Minister absolut ineficient ( şi spun asta penru că o simt pe propria-mi piele.Am senzaţia că o sa ies din liceu mai proastă decât am intrat , în ciuda cantităţilor enorme de informaţie vârâte cu tolcerul în creier).  Dar deh! asta avem , cu asta defilăm.

Pe curând.

O discutie

Doi foarte bun prieteni , pe mess :

A: auzi.cred ca imi place de cineva

B: de cine?
A: ghici
B: nuuuuuuuuuuuu
B: o sa tina 2 zile
A: ba daaaaaaaaaaa
A: GHICEESTEE
B: il stiu?
A: umm..daa
B: din clasa?
A: asta daca nuerai prea adormit ca sal observi
A: are legatura cu clasa
B: ok, you lost me there
A: haii
A: numele lui incepe cu a
B: e un alex?
A: mda..sort of
A: trebuie sa spun ca e MULT mai batran ca mine
B: e un prof?
A: nu
B: e a 12-a?
A: am zis MULT mai…
A: e prezent si in clasa a 12a , pe la final , dar nu e ..a doispea
B: lost me again
B: si nu cred ca il stiu
A: nu ai cum
A: sigur ai auzit de el
B: chiar nu stiu
A: ok celalalt nume incepe cu l
B: alexandru lapusneanu?
A: DAAA
A: :X:X:X
B: )
A: ce om , ce caracter

Small town girl

Iar plouă.Sigur , de ce nu ar ploua ? Adică , să fim serioşi – e iarnă şi suntem în România , mai precis în oraşul asta miraculos de ofertant din punct de vedere culturalo-ştiintifico-educaţionalo-infromaţionalo-infrastructural .Adică Timişoara. A nu se sesiza urme de ironie in fraza de mai sus .Îmi place oraşul ăsta … Are străduţe absolut superbe pe alocuri( preferata mea e zona Traian , bineînţeles că măcar un pic de curăţenie nu i-ar strica dar treacă-meargă…), biserici frumoase  ( păcat de “conţinut” de cele mai multe ori ) , autobuze frumoase şi tehnologizate ( încă nu m-am prins care e duma cu acele cartele , dar sper să aflu şi eu într-o zi) .Cât despre oferta pentru petrecerea timpului liber , avem de toate şi la capitolul ăsta ( muzee -din care unul e la capătul lumii , zoo -la acelaşi capăt al lumii , ăă…cluburi cât poţi duce , săli de teatru -ahem-,  galerii , locuri de baută , parcuri -faptul că sunt neîngrijite în marea majoritate nu ar trebui să zgarie ochiul orăşeanului )…Nu sunt nimic. Doar un cetăţean.

Avem Mall.Am fost de vreo trei ori în toată viaţa mea acolo.O singură dată mi-am cumpărat ceva.Nu că ar fi ceva rău în a face cumpărături în Mall, cine îsi permite e liber să faca ce vrea. Şi la Mall e cinema.Acolo nu am fost.Păcat.Am auzit că e fain .

Avem şi Parcul Copiilor. Impresionante operele de artă înfipte in faţa lui. Cât despr interior , cred că se doreşte a fi ori un decor de Halloween uitat acolo , ori un fel de simulare a felului în care arăta Pamântul pe vremea lui homo habilis.

Şcoli, avem , Doamne-Ajută!. Licee din plin , mai mult sau mai puţin proaste , facultăţi…şi din astea .

Avem si un râu care trece prin oraş.Frumos canal.Zilele trecute îngheţase .Din autobuzul mega-performant si sufocant de călduros am vazut o chestie mică alunecand de pe o parte pe alta a Begăi. Era o bulină mică şi neagră , cu două picioare , doua mâini şi un supraveghetor adult postst ( tot pe gheaţă) la o distanţă considerabilă de mormolocul patinator.

Păi să nu iubeşti oraşul ăsta ? E casa , masa , hrana culturală şi nervoasă a bănăţenilor , moldovenilor , oltenilor, ungurilor , nemţilor , ce mai e de o diversitate aproape “americănească” .E Fruntea şi Vestul României.E mândria şi orgoliul Revoluţiei . E exemplul ce arată cu degetul . Ce mai , e un mic Monaco într-o mare de sate ruseşti.

Sper că am reuşit să vă plictisesc.Pe curând!

* Nu doresc să critic aspru oraşul în care trăiesc. Cu un PIC mai multă grijă din partea noastră ar putea fi chiar frumos. Doream doar să descriu ceea ce văd aproape zilnic.

Retro.Retrospectivă.

[A fost odată ca-n poveşti, a fost ca niciodată...*Acum mai bine de doua săptămâni*]—–”A mai trecut un an . Cu bune  , cu mai puţin bune. Dar important e că a trecut. Ce s-a întamplat anul acesta ?

Deşi nu m-am prea uitat la ştiri şi în general la tv, am hotărât să scriu un post aici despre 2008 pentru simpla satisfacţie a unei anchete . Să vedem .

România. Se pare că au fost multe scandaluri legate de profesori. Sau , mai degrabă de profesori un pic cam prea porniţi spre a învăţa elevii  tot ce e pe lume .Inclusiv artele sexualităţii. Tot scandal sexual a fost şi cel cu eleva porno . Vezi emisiunea in care Mircea Badea vorbeste despre asta..”

[Mult timp trecut de atunci în care articolul s-a prăfuit , plafonat şi ramolit.]——–

Aşa am vrut eu sa încep articolul ăsta. Se dorea a fi un articol stufos , bine documentat and shit.Apoi am realizat că eu nu îmi amintesc nimic important care să se fi petrecut în 2008 şi că nu am nici timpul necesar şi nici cheful să fac pe Sherlock Holmes. Ştiu doar că Stolojan a refuzat să  fie prim-ministru , că a izbucnit ditamai Criza Mondială , că oamenii se agită pe tema asta de atunci. Mai ştiu cine a câştigat alegerile prezidentiale în SUA.Dar asta toată lumea ştie ….

În rest , cu greu îmi mai amintesc ceva…Poate că au mai murit câţiva  ”celebri” , dar nu îmi amintesc numele lor ( în afară de Anca Parghel). Să fie asta din cauza unei amnezii sau pur şi simplu lumea din jur nu mi-a trezit interesul? Parcă nici scandalurile politice , nici alegerile (la care , heeii , aş fi putut participa pentru prima datş în viaţă…dar am ales să NU…)nu au fost atât de aprige ca înainte ( nu că aş fi fost eu vreodata interesată cu adevărat de aşa ceva).Times, they are changing , baby….Concluzia? Un an sărac.La propriu şi la figurat.Şi 2009 nu se anunţă cu nimic mai piperat.Vom trăi şi vom vedea…

Pe curând cititorilor mei inexistenţi ( sau pe cale de dispariţie)-de aici a se subînţelege optimismul din tonul meu  la acest început de an .Sărut mânuşiţele.